Cel mai simplu radioreceptor este cu simplă detecție, adică semnalul de radiofrecvență modulat obținut de la antenă este aplicat unei diode, aceasta îndeplinește funcția de detectare și la ieșirea ei se obține componenta de audio-frecvență ce poate fi ascultată intr-o cască. Antena, care este un fir lung de 5 – 10 m, este cuplată la înfășurarea L1 a bobinei. Înfășurarea L2 împreună cu condensatorul variabil Cv formează un circuit oscilant menit să selecteze stația de radio recepționată.
Bobinele se confecționează astfel: pe o carcasă cu diametrul de 6 mm, prevăzută cu miez de ferită, se bobinează cu sârmă de cupru emailată, un număr de 70 de spire, care formează înfășurarea L2. Peste aceasta se mai bobinează 12 spire, care formează înfăsurarea L1. Sârma poate fi manofilară, cu diametrul de 0,08 – 0,1 mm, sau poate fi multifilară (liță).
Dioda din montaj poate fi de orice tip (din cele miniatură), preferabil EFD 108, 1N914, 1N4148 etc. După diodă se conectează un condensator de 200 pF. Audiția semnalului se face într-o pereche de căști cu impedanță mare (1000 – 2000 Ω).
Receptorul poate fi imbunătățit, în sensul ca audiția să fie mult mai puternică, prin adăugarea unui etaj amplificator realizat cu un tranzistor.
Sursa: 121 scheme de radioreceptoare, Andrei Ciontu, Ilie Mihăescu, editura Teora 1996
